Carenţa responsabilităţii

  Nu mai am putere să mă dezamăgesc în oameni. Le-am dat mai multe şanse, dar nu ştiu dacă mai sunt capabilă să suport comportamentul egoist şi lipsit de responsabilitate al persoanelor în care, parcă nu demult, credeam. Nu ştiu dacă este cea mai bună decizie, însă mi-e mult mai uşor atunci cînd mă îndepărtez de unii oameni, astfel nu le dau posibilitatea să mă rănească. Singurătatea e uneori dureroasă, dar cu mult mai plăcută decît dezamăgirea, căci ultima este precum rugina pentru fier. Ea roade, fărîmiţează şi distruge capacitatea inimii de a mai crede în vreun oarecare ins. 

Ca o umbră

Ca o umbra înecată în paharul de regret.

Oare este-o arătare?

Oare este un portret?

Ca o patima se zbate în amiaza vieţii sale.

Oare este-o cicatrice

Sau un bocet ce răsare?

Şi împinge-n scrumul vieţii înc-un suflet miruit

Oare este un păcătos

Sau un simplu iezuit?

Este-un om ce calcă dreptul

Doar de Duminica Mare,

Şi i se dă de pomană, de la vînt şi de la soare,

Numai sute de ştergare, să-şi ia lacrimile-amare. 

Te las cu bine, deşi te ador

Voi, cei ce mă priviţi cu nerăbdare!

Acei umili, de suflet părăsiţi!
Vă-nştiinţez că sunt aproape de cedare

Sunt ca şi cei ce simt că-s nedoriţi.

Cînd mă îndrept spre tine

Gîndurile-mi sunt osîndite la pribegie.

Înţeleg că inima-ţi nu-mi aparţine,

Atunci transform totul în elegie.

Mă faci să simt că-mi fuge răsuflarea,

Mă pierd în părul tău şi negreşit,

Eu te visez chiar şi atuncea cînd uitarea

Se întrupează-n trupul buimăcit.

Amară clipă mi-a lăsat privirea.
Model de fericire şi de dor
O singură suflare-i amintirea,
Te las cu bine, deşi te ador.

A state of soul (12)

Secretul frumuseţii pure: orice persoană fericită este şi frumoasă.

Doresc să evadez

Iar dacă inima n-ar mai bătea,

Şi eu încet m-aş sufoca.

Aş vrea ca-n ultima clipă.

Să-mi creasc-o aripă.

Cu tine să zbor

Să evadăm pe-un nor.

Să-nscriu a mea soartă

Pe-a eternului poartă.

Sus, în liniştea tulburătoare,

Forţa creatoare a devenit distrugătoare.

M-a împins în goliciune

Fără narcoză, făcîndu-mi ablaţiune.

Pe-o pînză de păianjen urc

Şi printre fire mă încurc

Şi chinu-l mi-e amar

Şi visul mi-e coşmar.

Am dorit să ating norii

Fugind de banalitate,

Dar n-am văzut zorii

Căci am mîinile împreunate.

Ca să ascund ce am în mine -

Vulcanul în stare latentă,

Şi ochii în picături cristaline

Ale chipului în stare inconştientă.

Vrăjeli

Sunt o avară, dar nu şi în lacrimi,
Şi cum nu-ţi pasă de tînguieli-
În noaptea fierbinte, cu ochi-mi de ceară,
În oglindă voi face vrăjeli!


Să te văd înălţat, spre cer aşezat,
Cu faţa-ţi rumeoară şi mintea hoinară,
Să fii botezat cu-n nume curat,
Ca-n iarnă, şi-n vară să-ţi stau la inimioară.


Şi ca în zece mări şi peste zece ţări,
Să nu-ţi găseşti tihnă, cel puţin un veac,
Să-ţi fiu boala ta şi tot al tău leac
Iar ameninţări să-ţi fie ale mele sărutări.

Monştrii

Un monstru îţi este arătarea,

Fie şi-n îngerescul chip.

Te zbaţi ca să-ţi arăţi catifelarea,

Dar e ca o pictare pe nisip.

Şi ce folos că ai voluptate,

Oricum emani acru năduh.

Aşa sunt spiritele  abandonate -

Par vii, dar sunt fără de duh.

Actriţă în iubire

Ar trebui să fiu mai bună,
Cu-n spirit mai înălţător spre cer,
Dar tu, făcuta-m-ai nebună
Cu ochii roşii ca de ger!


De cîte ori am vrut să-ţi spun,
Acele înfocate vorbe,
Ce sufletul… şi-acuma mi-l răpun,
Iar creierul mi-l vor răsfierbe.


Acum le-aş pronunţa,
Deşi sunt la trecut.
Dar, ca de obicei voi renunţa,
Căci tot ce-a fost, am petrecut.


De ce urăsc a sa bunătate,
Precum uram a ta răceală?
Şi surîsu-i pătimaş,
Ce mă înfundă-n buimăceală?


Actriţă în iubire am fost,
Dar totuşi zîmbetu-i dulceag
Mi-a dăruit un adăpost,
Şi m-adunat din drumul meu pribeag…

A state of soul (11)

Adevăratul succesul se obţine încet, frumos şi cinstit.

 O persoană care se respectă pe sine n-o să se grăbească să-şi atingă ţelurile. Va face totul cumpătat şi în aşa fel ca să primească plăcere de la ceea ce face.

 Atunci cînd lupţi pentru un scop, să nu uiţi de demnitate şi să atragi atenţia la metodele pe care le foloseşti pentru a ajunge acolo unde-ţi doreşti. Cinstea şi frumuseţea merg de mîna, una fără alta pot exista, doar că în alte situaţii.

Cît e de bine să fii acasă...

 Într-o zi, îţi dai seama că nu ai prieteni, dar că nu ai nici duşmani. Înţelegi că nu ai bucurii, dar nici tristeţi. Şi totul nu are nici o culoare şi nu-ţi aduce nici o expresie pe faţă. Unica ce-ţi schimbă mimica e soarele, care enervant îţi trece prin ochi. Zăpada scîrţîe sub picioare atît de plăcut. Eşti doar tu şi cu muzica ta. Mîinile îţi sunt lăsate-n jos, de parcă muşchii nu te mai ascultă. Eşti o umbră proiectată pe zăpadă, nimic mai mult. Nu eşti singur, deşi te simţi aşa. Apeşi pe clapa timpului şi ea răsună într-un Fa major grav. Zboară un gînd şi te străpunge ca o săgeată, dar totuşi în sufletul tău nimic nu se întîmplă. Aceeşi stare de moleşeală, aceeaşi muzică, acelaşi scîrţîit al zăpezii. Involuntar, îţi dai seama că defapt aceste 30 de minute de mers, sunt unicele în care poţi fi singur, unul la unu cu tine însuţi. Mîina ta scoate nişte chei, ca mai apoi să te vezi într-un loc unde încep şi se termină problemele tale. Un loc, unde niciodată nu vei mai simţi acea stare de moleşeală, pentru că acolo ştii că nu eşti singur şi că doar acolo inima ta bate cu adevărat, deoarece pereţii acelei încăperi parcă emană şi dau sens la tot ce faci. Acel loc, unii îl numesc casă… O Doamne, cît bine e să fii acasă…

Pierdută în timp

Îmi pare rău că am uitat cine sunt. M-am pierdut undeva între trecut şi viitor, undeva între cine sunt şi între cine nu vreau să fiu. Nu vreau să mă fac o inimă de piatră, dar ăsta va fi unicul mod care mă va face să nu-mi mai văd lacrimile

Împrăştiat pe foaie

Visez
Lumina aruncată-n foc.

Îmbrăţisez
Un întuneric gol.

Uit
Locul primei întîlniri.

Regret
Plecarea-mi inexplicabilă.

Urăsc
Un zîmbet semeţ.

Strig

La pustiul asurzit.

Privesc
Spre lumina întunericului.

Dezbrac

Gînduri trecătoare.

Îngîn
Un demonic sunet.

Smulg
Răceala unui trup.

Încălzesc

O piatră nordică.

Mănînc
Din mărul interzis.

Dependentă
De sunetul unor buze.

Închid

Ochii ce mă privesc.

Gîndesc

C-o minte nebună.

Îmi îmbunează inima
Cuvîntul
Spus din adîncul unui creier.

Şi fie vorba sa

Un fulger

Ce-atinge inima de înger.

Aud

Trecerea timpului.
În el -

Totul a dispărut,
Iar în tăcerea ţipătoare
Mă tem
De propria-mi suflare.